Elena păstra cheia apartamentului vechi într-o cutie de porțelan, lângă fotografia soțului ei. De trei ani nu mai deschisese ușa acelei camere. Spunea tuturor că acolo era doar praf, dar știa bine că acolo rămăsese o parte din viața ei.
Într-o dimineață, fiul ei, Andrei, a venit cu un dosar sub braț. Era grăbit, elegant, cu privirea rece a oamenilor care au uitat cum se cere iertare.
— Mamă, trebuie să semnezi. E mai bine pentru toți, a spus el.
Elena a privit hârtiile. Apartamentul urma să fie vândut. Casa în care îl crescuse, în care îl așteptase nopți întregi când era bolnav, urma să devină doar o sumă într-un cont.
Mâna i-a tremurat. Nu de frică. De durere.
A luat stiloul, dar înainte să semneze, a observat un plic galben ascuns între acte. Pe el era scrisul soțului ei: „Pentru Elena, când Andrei va uita cine este.”
A deschis plicul încet. Înăuntru era o scrisoare scurtă.
„Nu-l judeca prea aspru. L-am învățat să fie puternic, dar poate am uitat să-l învăț să fie blând. Dacă într-o zi va alege banii înaintea ta, amintește-i că prima lui casă nu a fost acest apartament. A fost brațul tău.”
Elena a ridicat ochii. Andrei nu mai părea sigur pe el. Citea aceleași rânduri peste umărul ei, iar chipul i se schimba.
Pentru prima dată după mulți ani, nu a mai avut nimic de spus.
Elena a împăturit scrisoarea și i-a pus-o în palmă.
— Nu semnez azi, a spus ea încet. Dar te primesc la masă, dacă vii ca fiul meu, nu ca un străin.
Andrei s-a așezat în genunchi lângă scaunul ei. Nu a cerut apartamentul. Nu a cerut bani. Doar i-a prins mâna și a șoptit:
— Mamă, iartă-mă.
În acea zi, casa nu a fost vândută. Iar seara, pentru prima dată după mult timp, în bucătăria Elenei s-a aprins lumina.
