Andrei venise la biblioteca veche doar ca să închidă un capitol din viața lui. Bunicul murise cu trei zile înainte, iar casa rămăsese plină de tăceri, praf și lucruri nespuse.
În sertarul biroului, sub câteva cărți legate în piele, a găsit o cheie mică. Era rece, grea, aproape vie în palma lui. Pe ea era prinsă o etichetă îngălbenită: „Pentru când vei fi pregătit.”
Atunci ușa s-a deschis. Tatăl lui a rămas în prag, palid.
— Nu trebuia să o găsești, a șoptit el.
Andrei a deschis cutia ascunsă în perete. Înăuntru erau scrisori. Toate erau pentru mama lui, dispărută din familie când el era copil. Ani întregi i se spusese că plecase fără să privească înapoi.
Dar scrisorile spuneau altceva.
Mama venise. Scrisese. Îl căutase. Iar bunicul îi ascunsese adevărul ca să nu destrame familia.
Andrei a citit ultima scrisoare cu lacrimi în ochi. „Spune-i fiului meu că nu l-am părăsit. Spune-i că l-am iubit în fiecare zi.”
Tatăl lui s-a prăbușit pe scaun și a plâns pentru prima dată în fața lui.
În acea seară, Andrei nu a ars scrisorile. Le-a pus pe masă, lângă cheia mică, și și-a sunat mama.
Când i-a auzit vocea tremurând la celălalt capăt, a înțeles că unele uși nu se deschid ca să rănească, ci ca să lase lumina să intre.
