În acea după-amiază, Mara mergea grăbită pe o stradă îngustă, ținându-l pe Andrei de braț. Se certaseră în tăcere toată ziua, iar între ei rămăsese doar frigul vorbelor nespuse.
Apoi au auzit un plâns slab.
Lângă zidul unei clădiri vechi stătea o fetiță cu un ursuleț strâns la piept. Avea ochii roșii și o voce tremurată.
— M-am pierdut…
Mara a îngenuncheat imediat lângă ea. În clipa aceea, lumea s-a oprit. La gâtul fetiței atârna un pandantiv mic, argintiu, identic cu cel pe care Mara îl purta de ani întregi.
Mâinile i-au început să tremure.
— De unde îl ai? a șoptit ea.
Fetița a ridicat privirea.
— Mama mi-a spus că mă va ajuta să găsesc drumul, dacă mă rătăcesc.
Mara a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi. Cu mulți ani în urmă, sora ei dispăruse din viața familiei după o ceartă dureroasă. Plecase fără să lase adresă, fără să mai sune vreodată. Singurul lucru pe care îl luase cu ea fusese un pandantiv pereche.
Andrei a chemat ajutor, iar Mara a rămas cu fetița, ținându-i mâna rece între palmele ei. După câteva minute, din capătul străzii a apărut o femeie alergând, palidă, cu respirația tăiată.
Mara a recunoscut-o înainte ca ea să spună ceva.
— Irina…
Femeia s-a oprit, iar fața i s-a frânt de emoție.
Cele două surori s-au privit ca și cum anii dintre ele s-ar fi topit într-o singură clipă. Nu au fost reproșuri. Nu au fost explicații lungi. Doar o îmbrățișare strânsă, plină de regret și iertare.
Fetița, încă speriată, și-a pus mânuțele peste pandantivul Marei.
— Deci tu ești mătușa mea?
Mara a zâmbit printre lacrimi.
— Da, iubito. Și de data asta nimeni nu se mai pierde.
În seara aceea, au mers toate acasă împreună. Iar pe aleea unde începuse frica, rămăsese doar liniștea unui miracol mic, dar suficient de puternic ca să vindece o familie întreagă.
